Intro...
Scriu cumva din inerţie, ca să-mi concretizez cumva nişte gînduri care mi-au venit astăzi, ascultându-l pe Mircea Badea pe youtube, cum îşi dă el cu părerea despre tot ce mişcă şi nu pişcă, despre cît de penibil e Coelho, dar superior totuşi lui Liiceanu, despre cît de prost îmbrăcat era Ştefan Bănică la o emisiune, despre cît de mult îl detestă el pe Băsescu..., despre cum lumea se împarte în băsişti (care-s slugoi, penibili, jalnici, melteni - ce-i mai place cuvîntul ăstă!!! - ) şi cetăţeni (normali, unii mai comozi, mai pasivi, cu capul plecat, care se lasă călcaţi în picioare, iar alţii activi, responsabili, demni etc.). (pentru că nu mi-am făcut abonament pe site-ul ăla unde se pot vedea toate emisiunile la zi, mă uit şi eu la ce găsesc pe youtube, deci consideraţiile mele s-ar putea să fie defazate în raport cu evoluţia celui despre care scriu).
Ce treabă am eu cu Mircea Badea?
O primă întrebare: de ce îl ascult pe Mircea Badea, deşi am afirmat de multe ori că nu-mi place, nici el ca persoană (incluzînd aici atitudine, comportament, exprimare), nici emisiunea lui?
Îl ascult, de cîteva zile, pe Mircea Badea, de nevoie...
Pentru că, din cauza vremii şi nu numai, sînt constrîns să-mi petrec majoritatea timpului în casă, simt nevoia unei prezenţe umane. Deoarece radio-ul pe internet are întreruperi enervante de cîteva zile, deoarece Sopcast-ul a scos Digi Sport din "grilă" (motiv de întristare maximă... :( ), pentră că pe Cool TV nimeresc doar filme sau publicitate, am ajuns la Mircea Badea şi am revenit la Cronica cîrcotaşilor, sezoanele mai vechi... Între cele două alternative, îl prefer pe Mircea Badea pentru că e constant ca discurs, faţă de cîrcotaşi, care sînt fragmentaţi, ba dans, ba muzică, ba Hrubaru, şi, din cauza asta, nu mă ajută prea mult. Eu am nevoie să aud ceva pe fundal, în timp ce fac treabă prin casă (papa sau curăţenie) sau cînd mă pun să adorm.
Paranteză
Acu cîţiva ani stăteam la gazdă şi aveam televizor în cameră; îmi amintesc că pentru a adormi uşor, dădeam pe un post de ştiri sau pe un program de sport cu vreun meci de fotbal sau la Mircea Badea, care pe vremea aia era parcă noaptea tîrziu; programam tv-ul să se închidă singur după jumătate de oră şi adormeam foarte uşor şi plăcut, evitînd binecunoscuta etapă de gîndit, rememorat ziua care se încheie, planificat ziua care urmează, întristat pentru nereuşite, îngrijorat pentru viitor etc.
Revenind la Mircea Badea pe care îl ascult de cîteva zile (spun îl ascult pentru că de obicei fac şi altceva în timpul acesta; de uitat la el mă uit doar cînd mănînc în faţa calculatorului), pot spune că uneori mă amuză, alteori mă enervează, uneori îi dau dreptate, alteori mă revoltă, uneori îi admir simţul justiţiei, alteori mă uimesc şi mă dezgustă bădărănia şi exagerările de tipul ("Bă, eşti prost, tîmpit, cretin etc.!"). Oricum, pentru ce am eu nevoie, adică de fundal sonor, e ok.
Despre efectul conativ al personajului Mircea Badea
Totuşi, toate astea nu m-ar fi determinat să scriu ceva despre el, mai ales că activitatea mea pe blog e admirabilă, dar lispseşte cu desăvîrşire (dovadă că nu am mai scris aici de aproape doi ani). Ce m-a determinat să scriu despre el a fost, ţineţi-vă bine!, mila. Pauză de suspans şi de inferenţe lectorale, cum ar spune Eco...
.............................................................................................
Vă las aşadar să vă gîndiţi de ce mi-ar fi mie milă de Mircea Badea, care nu e nici pe departe genul de persoană care să stîrnească acest sentiment. El stîrneşte mai degrabă admiraţia ("uau, ce deştept, ce curajos e tipu', cum le spune aşa, de la obraz...!" etc.), în cazul celor care îi împărtăşesc valorile, atitudinea, limbajul (toate la un loc sau măcar unele dintre ele), amuzamentul (fie că se rîde CU el, fie că se rîde DE el), dispreţul şi enervarea (care apar foarte uşor în faţa atitudinii polemic-arogante şi provocatoare a "personajului"). Ce vreau să spun e că Mircea Badea, prin felul lui de a fi, prin maniheismul său funciar şi uneori rudimentar, stîrneşte în general sentimente extreme, fie pozitive, fie negative.
Aşadar, cum de am ajuns să-mi fie milă de el?
Ca să reduc din start unele ipoteze de lectură eronate, declar de pe acum că NU este vorba de o milă din aia, superior-condescendentă de tipul "Bietul Mircea Badea... ce penibil şi jenant (că tot îi plac mult cuvintele astea) este!" sau "Îmi pare rău pentru el, aşa cu potenţial şi totuşi să se dea în stambă şi să se facă singur de rîs...!" (care, între noi fie vorba, nici măcar nu e milă, ci răutate prost mascată...). Eu vorbesc de acel sentiment care se naşte atunci cînd vezi că cineva suferă şi îţi pare rău şi ai vrea să faci ceva să-l ajuţi. Exact asta am simţit eu astăzi...
Dar povestea... în episodul următor :)!
Pînă atunci, inimă bună să avem! :)
