duminică, 13 martie 2011

despre blog a la Goffman

Încerc să mă lămuresc la ce o fi bun blogul şi cum funcţionează el :-??.
Totul a pornit de la un tutorial despre cum să devii blogger (http://www.videotutorial.ro/?p=5732).
Cum sînt curios în cestiuni care ţin de IT, aşa, la nivel de diletant, m-am gîndit să îmi fac şi eu un blog, de probă.
Partea tehnică a blogului nu pare aşa complicată şi, în aşteptarea tutorialelor care urmează, mă mulţumesc cu puţin. Ce este mai important este conţinutul propriu-zis al blogului, care se leagă în mod direct de cel care scrie pe el (care postează, dacă e să folosim jargonul...).
Aşadar, ce ar trebui să scriu??? Întrebarea este fundamentală şi fundamental greşită... Nu se există un "ar trebui", decît dacă te apuci, aşa, ca mine, fără convingere şi fără idei.
În principiu, întîi ai ceva de spus lumii şi apoi încerci să găseşti o modalitate de o a spune. Or la mine e altfel; am reperat calea, dar sînt încă în căutarea mesajului. Dar, cine ştie, poate că forma creează, uneori,  conţinutul; poate că încet-încet m-oi dumiri ce vreau să spun lumii.
Pînă una alta, mă gîndeam că blogul şi blogăreala ar putea fi înţelese a la Goffman, ca un spectacol pe care o persoană îl performează în faţa unui public (virtual). (Pentru mine, "boboc în treburi d'aiestea", virtualitatea publicului e înţeleasă în dublu sens; cititorii aparţin lumii wewewe-ului, dar existenţa lor este pusă sub semnul îndoielii şi probabilităţii extrem de reduse... mai pe româneşte, nu prea mă va citi nimeni).
Aşadar, a fi bloger înseamnă, în primul rînd, a te arăta lumii, a juca un rol comunicativ, de interacţiune; vrei să comunici şi să te comunici, vorba lui Vianu.
Revenind la Goffman, el spune că, în momentul în care ne jucăm rolul în faţa celorlalţi, pretindem, implicit, să ni se acorde credit, să fim luaţi în serios:
"Cînd un individ joacă o partitură, el le cere implicit observatorilor săi să ia în serios impresia cultivată dinaintea lor. Li se cere să creadă  că personajul pe care îl văd chiar posedă atributele pe care pare să le posede, că sarcina pe care o îndeplineşte va avea consecinţele implicit pretinse în numele ei şi că, în general, lucrurile sînt ce par să fie". (Viaţa cotidiană ca spectacol, p. 45).
Totuşi asta e valabil în general, pentru că, la nivelul cazurilor particulare, sociologul american distinge două posibilităţi de raportare la rol: e posibil să te identifici cu rolul pe care îl joci, mergînd pînă acolo încît să-l iei drept realitate (eventual unică). Acesta este, spune Goffman, cazul tipic, în care "credinţa în partitura jucată" este sinceră, atît la nivelului actorului, cît şi la acela al publicului. Dar mai există şi situaţia scepticului dedublat (Goffman îi spune "cinic"), "individul care nu crede în propriul lui act şi nu are nici o preocupare în sine pentru ce va crede publicul său" (p. 46). Acesta îşi joacă rolul social în deplină conştiinţă de cauză; ca şi Sisiful lui Camus, împinge piatra comunicării sociale ştiind că interacţiunea e provizorie şi artificială, că realitate "firească" e aceea a rostogolirii spre baza muntelui.
E atitudinea tipică a "lucidităţii", a lui "privitor ca la teatru/Tu în lume să te-nchipui". Totuşi, se pune problema limitelor lucidităţii: cît de lucid poţi fi de rolul pe care îl joci, în chiar momentul performării? Oare "cinismul", (afişat ostentantiv sau recunoscut doar în intimitatea relaţiei cu noi înşine) nu este tot un rol? Oare a face din rolul de blogger un subiect de postare nu este tot "a juca jocul" dînd impresia că îl analizezi de pe margine?
Probabil că da...